Dezvoltarea omului este probabil unul dintre domeniile cel mai intens cercetate, analizate, explicate și care a generat și încă generează mari controverse.

Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Este dezvoltarea un proces continuu, liniar sau un proces care se desfăşoară în etape sau salturi? Dacă se desfășoara în etape, care și câte dintre aceste repere se regăsesc la majoritatea copiilor și ce ține de individualitatea fiecăruia? De ce este influențată dezvoltarea? Ce este mai important, zestrea genetică, experienţa personală a individului sau mediul social?

Sumar:

Creșterea și dezvoltarea copiilor – două procese complementare
Ce presupune îngrijirea copilului
Etape, stadii și repere în dezvoltare
Domeniile dezvoltării
Factorii care influențează dezvoltarea
Principiile dezvoltării copilului. Repere cheie privind dezvoltarea
Biologia dezvoltării
Teorii despre dezvoltarea umană

# Creșterea și dezvoltarea – două procese complementare

Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.

De exemplu, sporirea numărului de celule sau creşterea în dimensiune a celulelor existente duce la creşterea în înălţime, greutate, lungimea membrelor, precum şi la modificarea formei corpului. Creştere mai înseamnă şi diferenţiere, transformare, organizare, maturizare biologică şi regresiune. În primul an de viaţă, bebelușii au cel mai rapid ritm de creştere: până la finalul primului an de viață, ei îşi triplează greutatea avută la naştere şi adaugă încă jumătate la statura cu care s-au născut. La vîrsta preşcolară, creşterea scade în intensitate. În adolescenţă ritmul de creştere iar se înteţeşte.

Dezvoltarea unui copil reprezintă o experienţă unică şi fascinantă; este un proces complex în care copilul se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi

și ajunge să stăpânească mișcarea, gândirea, limbajul și interacţiunea cu semenii și cu obiectele din mediul de viață, să achiziționeze cunoștințe, deprinderi și comportamente noi de adaptare și cunoaștere. Prin interacţiune cu mediul (înţeles în complexitatea lui – mediul fizic şi fiinţe) copiii trăiesc experienţe ce au impact asupra dezvoltării lor. Fiecare acţiune a lor de cucerire a mediului în care trăiesc şi se dezvoltă implică atât procese cognitive, de comunicare, operaţii mentale, cât şi trăiri afective şi motricitate.

Procesul de creştere şi dezvoltare poate fi:

  • Tipic: se presupune că majoritatea copiilor au anumite deprinderi, abilităţi sau comportamente însuşite la o anumită vârstă.
  • Atipic: este caracteristic copiilor care se dezvoltă în mod diferit. Sunt situaţii în care dezvoltarea copilului depăşeşte nivelul mediu de dezvoltare la respectiva vârstă, dar şi situaţii în care apar devieri sau întârzieri marcante de dezvoltare, copii a căror creştere şi dezvoltare este incompletă. Aceştia din urmă posedă o largă varietate de deficienţe şi incapacităţi, de la uşoare deficienţe senzoriale (de auz sau vedere), până la deficienţe severe în abilităţile motorii sau cognitive (dizabilităţile fizice sau mintale).

Cunoaşterea informațiilor de bază despre creşterea şi dezvoltarea copiilor este absolut necesară pentru fiecare părinte dacă vrea să înteleagă mai bine evoluția copilului, particularitățile și specificului fiecărei vârste, și mai ales nevoile copilului de îngrijire (cum să îi ofere copilului său tot ce are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă).

# Ce presupune îngrijirea copilului

Îngrijirea este un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea înseamnă mai mult decît „a spăla“ sau „a avea grijă“; este factorul-cheie pentru dezvoltarea reuşită a copilului.

Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Nevoile copilului nu apar izolat; ele se manifestă simultan şi solicită răspunsuri prompt. Prin urmare, un mediu favorabil pentru dezvoltarea copilului va răspunde tuturor acestor necesităţi în acelaşi timp. Principalele acţiuni de îngrijire vor include minimum: asigurarea securităţii, oferirea căminului, îmbrăcămintei, hrănii, prevenirea şi tratamentul bolilor, afecţiune, comunicare şi stimulare, joc, socializarea copilului.

# Etape, stadii și repere în dezvoltare

Mult timp s-a crezut că dezvoltarea copilului este un proces continuu, liniar, iar adolescenţa, de exemplu, nu este un stadiu / etapă de dezvoltare, copilul fiind considerat un adult mai mic. Noţiunea de “stadiu de dezvoltare” apare mai târziu şi defineşte totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de viaţă comune pentru copiii de aceiaşi vârstă.

În dezvoltarea copilului, de la 0 – 18 ani, s-au stabilit mai multe etape/stadii. Chiar dacă aceste etape nu sunt identice ca limită de vârstă în toate abordările, diferenţele sunt nesemnificative:

  • 0 –1 an – sugarul / bebelușul
  • 1 – 3 ani – copilul mic (prima copilărie)
  • 3 – 6 ani – preşcolaritatea
  • 6 – 11 ani – şcolarul mic
  • 11 – 14 ani – preadolescența / pubertatea
  • 14 – 18 ani – adolescenţă

În cadrul acestor etape de dezvoltare, au fost de asemenea definite și identificate diverse standarde de dezvoltare – repere / seturi de competențe pe care majoritatea copiilor (75%) le ating până la o anumită vârstă.

Atunci când ne referim la dezvoltarea copilului, trebuie să reţinem un aspect foarte important: dezvoltarea este un proces individual şi, deşi etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului în general, modul și timpul când sunt atinse ţin de unicitatea fiecărui copil.

Cu alte cuvinte, copiii trec prin stadii similare de dezvoltare, dar în ritmuri diferite și fiecare copil este unic în modul în care creşte, se dezvoltă şi dobândeşte deprinderi şi competenţe.

  • Trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, dezvoltarea având un caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente.
  • Nu trebuie să ne aşteptăm ca toţi copiii să atingă acelaşi nivel de performanţă în aceleaşi timp.
  • Condiția obligatorie pentru o bună desfășurare a procesului de dezvoltare este interacțiunea permanentă și adecvată a copilului cu mediul înconjurător. Copilăria timpurie reprezintă una dintre cele mai importante perioade din viața copilului, deoarece este marcată de momente cruciale, care influențează performanțele de mai târziu ale copilului, la școală și în viața adultă.

! În același timp, cunoscând standardele / reperele de dezvoltare la diferite vârste, nu trebuie nici să ignorăm o dezvoltare atipică, ci să ne adresăm specialiștilor (pediatru, medic de familie, kinetoterapeut, neurolog, etc) atunci când suspectăm întârzieri în dezvoltarea copilului.

#Care sunt domeniile de dezvoltare ale unui copil

Dezvoltarea fizică și a motricității:

Acest domeniu se referă la modul în care copiii se dezvoltă fizic și își folosesc corpul. Include asimilarea mişcării, susţinerea echilibrului şi capacitatea de a utiliza muşchii mari ai corpului ( ex., acei muşchi, care se află în spinare şi picioare, necesare pentru mers, alergare, sărituri şi urcarea scărilor), şi muşchii mici (ex., cele ce se află în degete şi necesare pentru manipulări cu obiecte mici sau pentru a ţine un creion);

Dezvoltarea limbajului / comunicării

Acest domeniu se referă la modul în care copiii își exprimă nevoile și împărtășesc ceea ce gândesc (limbaj activ), precum și la modul în care înțeleg ceea ce li se spune (limbaj pasiv). Limbajul presupune dezvoltarea vocabularului, gramaticii, sintaxei, dar și înțelegerea semnificației cuvintelor. Dezvoltarea comunicării cuprinde abilități de ascultare, comunicare orală și scrisă, comunicare nonverbală și verbală

Dezvoltarea socio-emoţională:

Acest domeniu se referă la modul în care copiii interacționează cu ceilalți și își manifestă emoțiile. Vizează debutul vieții sociale a copilului, capacitatea lui de a stabili și a menține interacțiuni cu adulți și copii. Dezvoltarea emoțională vizează îndeosebi capacitatea copiilor de a-și percepe și exprima emoțiile, de a înțelege și răspunde emoțiilor celorlalți, precum și dezvoltarea conceptului de sine. Copiii mici învaţă să fie prieteni, să participe în jocuri în grup, să manifeste empatie pentru alţii, că colaboreze şi să înţeleagă semnificaţia conceptelor de adevăr şi nevoia de a face ceva conform regulilor, precum și ceea ce este acceptabil și inacceptabil în situații sociale.

Dezvoltarea Cognitivă

(învățare, gândire, rezolvare de probleme).

Acest domeniu se referă la modul în care copiii învață lucruri noi și rezolvă probleme sau înțeleg relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice. Acesta include modul în care copiii își explorează mediul înconjurător pentru a-și da seama de anumite lucruri – fie că se uită la lumea din jurul lor, fie că pun obiecte în gură sau scapă ceva pentru a vedea cum cade. Acest domeniu include, de asemenea, abilități “academice”, cum ar fi număratul și învățarea literelor și a numerelor.

#Factorii care influențează dezvoltarea

Spuneam mai devreme că, deși modelul dezvoltării este, în general, același pentru toți copiii, ritmul dezvoltării variază de la un copil la altul. Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex la sfârșitul căruia trebuie să gasim omul matur, “înarmat” cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea din care face parte.

Acest proces este unul activ, dinamic care se realizează ca o consecinţă a influenţei factorilor externi (mediul social, educaţie etc) asupra particularităţilor individuale ale copilului. Ereditatea, mediul social și educația sunt considerați factori fundamentali, importanți în devenirea umană

Ereditatea Reprezintă zestrea nativă, un specific biologic, ce garantează o anumită formă diferențiată de adaptare și de reacție. Aceste trăsături reprezintă punctul de plecare al dezvoltării, condiție, fără de care acest proces n-ar putea fi parcurs. Faptul că zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii univitelini) nu explică însă traiectoriile individuale ale dezvoltării lor. Acest lucru subliniază ideea că ereditatea condiţionează procesul dezvoltării dar că nu este suficientă pentru evoluţia omului.

Mediu social – totalitatea cerințelor sociale și a relațiilor, în care trăiește și acționează individul. Factorii, care țin de mediul social, se grupează în două categorii:

  • „mediul imediat” – familie, rude, școală, educatori – micro-sistem;
  • „mediul social” în general – societatea cu particularitățile social-istorice – macro-sistem.

Micro-sistemul şi macro-sistemul nu sunt identice, deşi ele se interacţionează în multe puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Aşa se explică de ce la copiii care trăiesc în aceiaşi societate există atâtea diferenţe de dezvoltare.

Educația. Este factorul decisiv, care acționează asupra copilului. Acest proces permanent și continuu nu se referă doar la educația intelectuală (informativă și formativă), care se realizează în instituții de învățământ, ci la toate influențele, care modelează copilul în vederea creării unei personalități cât mai armonios structurate. Educația trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerințele societății, bazându-se pe potențialul individual.

#Principiile dezvoltării copilului; repere cheie privind dezvoltarea

  • Dezvoltarea este secvenţială. În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără a fi mers de-a buşilea anterior).

  • Dezvoltarea este un proces integrator. Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte. Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie dintr-un domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Toate dimensiunile dezvoltării sunt interdependente, se află într-o strânsă determinare şi relaţionare reciprocă, se influenţează şi se dezvoltă simultan. Dacă un copil se confruntă cu stări de stres emoţional şi nu poate face faţă stresului vor fi afectate capacităţile lui de a se dezvolta fizic şi de a învăţa.

  • Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex. Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad de precizie.
  • Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu. Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Cultura influenţează toate aspectele dezvoltării umane şi este reflectată în tradiţiile şi regulile de creştere a copiilor;
  • Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare. Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului.

# “Biologia” și “chimia” dezvoltării

Cercetările ultimului deceniu din domeniul biologiei moleculare au arătat că dezvoltarea creierului copilului în primii ani de viață, în special în primul an, este mai rapidă şi mai amplă decît se credea.

  • Celulele creierului copilului — neuronii — se înmulţesc vertiginos, se stabilesc sinapsele şi structurile pentru toată viaţa.
  • Orice atingere, mişcare sau emoţie se transformă în semnale electrice şi reacţii chimice, care dinamizează procesele genetice, transformând, la rîndul lor, legăturile din creierul copilului în posibilităţi de învăţare. Experienţa timpurie este importantă pentru crearea mecanismelor necesare funcţionării creierului.
  • În perioada prenatală se dezvoltă aproape 80% din arhitectonica cerebrală a individului. Copilul se naște cu 100 miliarde de celule nervoase, între ¼ și 1/5 din celulele nervoase ale creierul unui adult și petrece primii trei ani din viață adăugând celule gliale pentru a sprijini și hrăni acești neuroni.
  • Lunile următoare după naşterea copilului sunt extrem de importante pentru formarea creierului lui. În această perioadă numărul legăturilor neuronice, care fac posibil procesul de învăţare, se măreşte de 20 de ori.
  • În primul an de viață are loc o explozie sinaptică ce este susținută de interacțiunile cu cei care îl îngrjiesc. Neuronii sunt capabili să formeze mii de interconexiuni între ei care se extind și în alte regiuni ale creierului.
  • În primii trei ani de viață se formează 60% din structurile mintale ale unui adult, dintre care 50% se dezvoltă înainte de naștere. Într-o perioadă scurtă de numai 36 de luni, copiii îşi dezvoltă capacitatea de a gîndi şi vorbi, de a învăţa şi a raţiona/ cugeta, pun bazele valorilor personale şi a comportamentului necesar pentru viaţa adultă.
  • La 6 ani copilul are două treimi din creierul unui adult și are de 5-7 ori mai multe conexiuni între neuroni decât creierul unui copil de 1,5 ani sau al unui adult. Creierul unui copil de 6-7 ani are o imensă capacitate de a realiza mii și mii de conexiuni între neuroni.
  • Acest potențial de dezvoltare se finalizează în jurul vârstei de 10-11 ani, când copilul pierde cam 80% din acest volum de conexiuni neuronale. Ceea ce nu dezvoltăm sau nu utilizăm, pierdem ca și capacitate. O enzimă este eliberată în creier și dizolvă toate căile neuronale slab mielinizate.

# Teorii despre dezvoltarea umană

Teoria dezvoltării este o ramură a medicinei și psihologiei, apărută din necesitatea de a înțelege modul în care se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele motorii și psihice de la cele mai fragede vârste și cum are loc evoluția lor pe tot parcursul existenței umane, cu progresele, ce caracterizează fiecare vârstă. Spuneam la începutul articolului că dezvoltarea omului este probabil unul dintre domeniile cel mai intens cercetate, analizate, explicate și care a generat și încă generează mari controverse. Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul.

Majoritatea cercetărilor privind dezvoltarea copilului au la bază anumite teorii care fundamentează factorii și condițiile ce influențează, determină dezvoltarea și comportamentele copiilor. Cercetările moderne pornesc de la teoriile marilor savanți din domeniul psihologiei, explicând dezvoltarea copilului în baza mai multor concepte, teorii și abordări. Iată pe scurt câteva dintre multiplele teorii referitoare la dezvoltarea copilului / omului.

Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) s-a impus prin teoria stadială a dezvoltării cognitive a copilului. E a descoperit că la un anumit nivel de vârstă copiii au cam aceleaşi reuşite şi mai ales aceleaşi greşeli, lucru care l-a determinat să considere că dezvoltarea intelectuală se face secvenţial, în etape. Consecutivitatea acestora este universală, generală, iar gradul de dezvoltare a copilului poate varia de la un domeniu la altul, precum şi în funcţie de cultură şi mediu. Copiii traversează aceleaşi etape în dezvoltarea lor, dar o fac cu paşi diferiţi, de aceea vîrsta nu se suprapune cu etapa.Piaget a considerat inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin interacţiunea cu mediul. Copilul, ca fiinţă activă, acţionează continuu asupra mediului, observând efectul pe care îl are acţiunea sa.

Erik Erikson (1902-1944) prin teoria dezvoltării psihosociale completează teoria dezvoltării cognitive a lui J. Piaget. După Erikson, dezvoltarea este un proces de integrare a factorilor biologici individuali cu factorii de educaţie şi cel sociocultural. E. Erikson a evidenţiat opt stadii în dezvoltarea umană. Fiecare vârstă se confruntă cu propriul set de probleme, căutarea identităţii fiind elementul cheie/ principal.

L.S. Vîgotsky (1896-1934) reprezentant al teoriei învăţării socio-culturale şi zonei proximei dezvoltări consideră că copiii învață foarte bine în baza propriilor experiențe. Teoria sa socio-culturală sugerează, de asemenea, că părinții, îngrijitorii, colegii și mediul cultural, în general, sunt responsabili pentru funcțiile superioare ale copilului. Vygotsky susține că dezvoltarea pune în evidență două trăsături importante:

  • fiecare formă nouă a experienței sociale se bazează pe forma anterioară, se interiorizează dând naștere la noi forme de adaptare;
  • interacțiunea între stadiul parcurs și stadiul actual modifică dezvoltarea psihică a copilului, subliniind că socialul este esențial in dezvoltarea psihică a individului uman.

Conform cu teoriei inteligentelor multiple a lui Howard Gardner (1943), copiii au inteligenţe diferite, inteligenţe multiple, care le influenţează modul de a învăţa. Acestea sunt: inteligenţa lingvistică, inteligenţa logico-matematică, inteligenta spaţială, inteligenţa kinestezică, inteligenţa muzicală, inteligenţa interpersonală, inteligenţa intrapersonală.

Filosofia educaţională a lui Kaminsky vizează menţinerea copilului — a nevoilor/necesităţilor, particularităţilor (fizice, cognitive, socioemoţionale), ritmului şi nivelului individual de dezvoltare — în poziţia centrală în gîndirea şi planificarea educaţiei.

Lucrările lui John Dewey subliniază că experienţa personală este o componentă vitală în prima fază de dezvoltare a conceptelor. Copiii dezvoltă noi concepte prin alăturarea cunoştinţelor anterioare la experienţele prezente, arată J.M. Hunt.

Jerom Bruner observă că, în timp ce copiii manipulează mediul social, ei dobîndesc capacitatea de a comunica prin intermediul limbajului.

Arnold Gesell a fost printre primii învățați, care a urmărit dezvoltarea copilului începând de la naștere. El a elaborat și a structurat sumarul de evaluare a domeniilor de dezvoltare. În conformitate cu concepția lui Gesell, dezvoltarea poate fi divizată în: domeniul motor, cognitiv-senzorial, limbaj și comunicare, autonomie și deprinderi de autoservire. Conceptul lui Gesell este important prin faptul că privește dezvoltarea integru, urmărind evoluția copilului în funcție de creștere și de maturizarea sistemului nervos, prin corelare cu procesul de achiziții în plan psihologic.

Teoria umanistă dezvăluie o viziune globală asupra dezvoltării umane, susţinând că omul este mai mult decât o colecţie de instincte, tendinţe sau condiţionări: fiecare persoană fiind unică şi demnă de respect. Maslow (1908-1970) afirma că fiecare dintre noi are natura lui proprie şi o puternică motivare pentru a-şi exprima aceasta natură. Esenţială pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravieţuirii – nevoile biologice. Ierarhic urmează nevoile de securitate şi stabilitate, apoi nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de stimă (stima de sine-nevoia de succes, de reuşită şi un statut corespunzător posibilităţilor individului). Ultima treaptă a acestei ierarhii o constituie afirmarea şi actualizarea potenţialului persoanei în societate. Armonia dezvoltării este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinţe.

Albert Bandura (1925-) a propus ceea ce este cunoscut sub denumirea teoria învățării sociale. Potrivit acestei teorii, copiii învață noi comportamente prin observarea altor persoane. Spre deosebire de teoriile comportamentale, Bandura consideră că motivația externă nu este singurul mod prin care oamenii învață lucruri noi. Motivația intrinsecă, determinată de sentimentele de mândrie, satisfacție și realizare, infl uențează, de asemenea, calitatea învățării. Prin observarea acțiunilor altora, inclusiv ale părinților și semenilor, copiii dezvoltă noi abilități și dobândesc noi informații.

John Bowlby (1907-1990) consideră că relațiile timpurii cu părinții / îngrijitorii joacă un rol important în dezvoltarea copilului și continuă să influențeze relațiile sociale de-a lungul întregii vieți. Conform teoriei lui Bowlby, atașamentul față de mamă are un rol crucial în dezvoltarea emoțională, cognitivă și socială a copilului.

Teoria psihanalistă a fost promovată de doctorul Sigmund Freud (aa. 1856-1939), care a pus bazele psihanalizei. În opinia sa, dezvoltarea umană reprezintă ceva legat de inconștient, ceea ce justifică și coordonează procesul dezvoltării, iar structura aparatului psihic cuprinde trei compartimente: Sine (ID), Eu (EGO) și Supraeu (Super Ego). Conform teoriei sale, Sinele determină aspectul fundamental al personalității, reprezentând considerentele tuturor acțiunilor inconștiente (moștenite sau dobândite); Eul este o stare de hotar care, pe de o parte, realizează legătura dintre Sine și realitatea exterioară (cu exigențele sale sociale), iar pe de altă parte, între Sine și Supraeu (cu rigorile sale morale).

Teoriile privind dezvoltarea comportamentală a copiilor John B. Watson (1879-1958), Ivan Pavlov (1849-1936) Burrhus F. Skinner (1904-1982) se concentrează asupra faptului cum mediul înconjurător influențează dezvoltarea copilului. Aceste teorii vizează doar comportamentele observabile. Dezvoltarea este considerată o reacție de recompense, pedepse, stimuli. Teoriile respective diferă considerabil de alte teorii referitoare la dezvoltarea copilului, deoarece nu iau în considerație ideile interioare și simțurile individului. În schimb, se concentrează exclusiv pe modul în care experiențele ne determină ca indivizi. De asemenea, aceste teorii promovează învățarea prin consolidarea și adaptarea învățării la ritmul personal al copilului, subliniind importanța învățării bazate pe condiționare operantă.

  1. Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani – UNICEF – dr. Mihaela Ionescu (coord.)
  2. Să construim împreună cei 7 ani… de-acasă – Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (P.R.E.T.) – Cristiana Boca (coord.)
  3. Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului preşcolar – Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (P.R.E.T.)
  4. Ghid de Prevenție Vol. 7, Stilul de viață sănătos și alte intervenții preventive prioritare pentru boli netransmisibile, în asistența medicală primară – Centrul Național de Studii pentru Medicina Familiei – (Ghidul a fost realizat în cadrul proiectului: „Intervenţii la mai multe niveluri pentru prevenţia bolilor netransmisibile asociate stilului de viaţă în România” – Programul RO19 „Iniţiative în sănătatea publică”)
  5. Dezvoltarea copilului mic – suport de curs teoretic și ghid practic (pentru educatorii parentali), coord. Vrânceanu maria, Zotea Natalia
  6. Monitorizarea dezvoltării copilului 0-4 ani – Institutul Național De Sănătate Publică – Carmen Dumitrache, Camelia Stănescu, Claudia Dima
  7. Evaluarea dezvoltării copilului : Ghid metodologic / Lumos Foundation Moldova. – Chișinău
  8. Intervenţia timpurie în copilărie: Suport de curs / Ninel Revenco, Svetlana Hadjiu, Ala Holban [et al.]; sub red.: Ninel Revenco; Univ. de Stat de Medicină şi Farmacie «Nicolae Testemiţanu». – Chişinău
  9. Ghidul cadrelor didactice pentru educaţia timpurie şi preşcolară, Unicef
  10. Ghid de bune practici pentru educaţia timpurie a copiilor între 3-6 / 7 ani, realizat în cadrul Proiectului pentru Educaţie Timpurie Incluzivă
  11. Psihologia Copilului, Mihaela Găişteanu
  12. https://www.cdc.gov/ncbddd/childdevelopment/facts.html
  13. https://raisingchildren.net.au/newborns/development/understanding-development/development-first-five-years
  14. https://kidshealth.org/en/parents/development-sheets.html

În acest articol folosim unelte de marketing afiliat. Asta înseamnă că dacă dai click pe link-urile din articol care duc către site-uri din exterior și plasezi o comandă acolo, noi vom obține un mic comision ca urmare a acestei tranzacții. Pe tine nu te costă nimic, iar pe noi ne ajuți să ne ducem mai departe acest proiect.