Poezii pentru mama

Descoperă colecția de poezii pentru și despre mama scrise de autori celebri și nu numai.

De ziua mamei, de Elena Farago

Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăț măcar
De pe carte o urare.
Și nu sunt destul de mare
Ca să-ți dau un dar.

Dar îți dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor
Și pe mâna asta care
Mă-ngrijește-n fiecare zi
Cu atâta dor!

Zile lungi și voie bună
Îți doresc eu mult,
Și mă rog de flori să-ți spună
Să mă ierți, mămică bună,
Că nu știu mai mult!

Cea mai scumpă de pe lume,  de Nichita Stanescu

Spune-mi care mamă-anume
Cea mai scumpă e pe lume?
Puii toți au zis de pasări,
Zarzării au zis de zarzări,
Peștișorii, de peștoaică,
Ursuleții, de ursoaică,
Șerpișorii, de șerpoaică,
Tigrisorii, de tigroaică,
Mânjii toți au zis de iepe,
Firul cepii-a zis de cepe,
Nucii toți au zis de nucă,
Cucii toți au zis de cucă,
Toți pisoii, de pisică,
Iară eu, de-a mea mămică.
Orice mamă e anume,
Cea mai scumpă de pe lume!

M-a crescut mama în poală, de Nina Casian

M-a crescut mama în poală
De la leagăn pân’ la școală.
Zile-ntregi și nopți de-a rândul
Mi-a vegheat somnul și gândul.

M-a-nvățat să gânguresc,
Să zic mama, să zâmbesc.
M-a-nvățat apoi prin casă
Primii pași până la masă.

M-a-nvățat să nu m-alint
M-a-nvățat să nu mint,
Să nu știu ce este frica,
Toate m-a-nvățat mămica.

Mamă bună, mama dragă,
Te-oi iubi o viață-ntreagă
Pentru tot ce ai făcut,
Pentru că tu m-ai crescut!

Mama, de George Coșbuc

În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară

Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipești-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au,
Și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci s-asculți povestea ei
Și stai îngândurată.

Și firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când firul se desfiră…
Te uiți la el și nu-l ridici,
Și fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung privești –
Ce vezi?” întreab-o fată.
Nimic… Mi s-a părut așa!”
Și jalea te răpune,
Și fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…

Mai știu și eu la ce gândeam?
Aveți și voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Sa-l văd venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus și voi muri dorind
Să-l văd odată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!”

Afară-i vânt și e-nnorat, ,
Și noaptea e târzie;
Copilele ți s-au culcat –
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus și nu mai vine!
Și-adormi târziu cu mine-n gând,
Ca să visezi de mine!

Mama, de Panait Cerna

Din vârsta fericirii fără minte,
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte.

De lume răzlețită și sfioasă,
În rama de salcâm zăresc o casă.

Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline
Și-adoarme-ncet copilul, în suspine.

Dar peste noapte-o biruiește dorul
Și mama merge unde-i doarme-odorul.

El simte cum s-apleacă peste dansul
O umbră bună ce îi șterge plânsul.

De gâtul ei s-atârnă în neștire.
Toți îngerii din ceruri îi sunt frați!

Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați.

Mama, de Grigore Vieru

Foicică dulce poamă,
Toată lumea are mamă:
Mielul, iedul, ursulică,
Puiul cel de rândunică.

Fuge noaptea și dispare,
La tot puiul bine-i pare,
Că din nou e dimineață
Și-și vede maica la față.

Mi-e dor de trine, mamă, de Grigore Vieru

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

Scrisoare Mamei, de Nicolae Labiș

În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire –
E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşire cum se spărgea deodată
Şi năvălea într-însa al datinei popor! –
Strălucitoare capre cu lâna colorată
Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,
Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,
Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Când ascultam la geamuri şi palma dumitale
Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;
M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind în amintire
O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Mamei, de Alexandru Vlahuţă

Din vremurile apuse ş-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremurile apuse ş-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din carţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderii eterne!…

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Figura te cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină,
Ce clară stă-n pervazul copilariei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

Mama este tot ce-i bun, de Paulina Popa

Mama e un cântec vesel,
E iubirea-n zori de zi,
Mama-i cântecul culorii,
Florile de pe câmpii.

Mama-i curcubeu pe ape,
E sărut de suflet sfânt,
Mama-i îngerul de-aproape,
Fericirea pe pământ.

Mama este tot ce-i bun,
Mama-i versul lăcrimând,
Mama-i flacăra arzând;
Orișiunde, orișicând.

A venit aseară mama, de Vasile Militaru

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-şi vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire şi de drag.

Sărutîndu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,
Şi întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.
Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,
Dă prilej ca biata mama, să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să între, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama, şi să calce drept în lege,
Că doar e la fisu-n casă, nu e-n casa vre-unui rege.

Şi aia o fac să şadă, pe-un divan cu scoarţă nouă,
Mi-era dor de tine maică, ţi-am adus vreo zece ouă.
Niţel unt i-a colea-n traistă, nişte nuci, vreo două sute,
Şi cu ochii plini de lacrimi, prinse iar să mă sărute.

Poate mor că sunt bătrână, şi-aprins dorul să mă-ndrume,
Să mai văd odată maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârşite, mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi măicuţă, şi visez chiar şi deşteaptă
Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă
Tu cu dorul mamei în urmă, să te-aduni cu fraţi-acasă
Şi să-mparţi agoniseala, de pe urma ei rămasă.

Iară tu ca mai cu stare, decât fraţii tăi pe lume
Să iei casa-n care ţie, ţi-a fost dat să vii pe lume
Când şi când în miez de vară, sau de Paşti să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul

Şi-având tihnă şi-odihnă, la venire sau plecare
S-aprinzi şi la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tăcut apoi bătrâna, şi-a plâns mult cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

Mama, de Nicolae Labiș

N-am mai trecut de mult prin sat, și-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit,
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Și c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu stiu cum să cred atâtea vești,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinerești.